Cum NU arată iubirea de sine ?

E foarte ușor să găsim ghiduri, îndreptare, sfaturi și liste diverse despre cum am putea să ne creștem starea de bine, să ne apreciem mai mult și să ne simțim împliniți în pielea noastră.

Poate chiar și noi ne dăm seama de momentele în care suntem cu adevărat fericiți, entuziasmați ; când suntem norocoși că planurile ni s-au concretizat în sfârșit.Așadar, fiecare dintre noi ne putem alcătui un ghid propriu de câteva activități, care exersate regulat și înghesuite în programul unei săptămâni mai încărcate, ne-ar ajuta să ne simțim mai bine, sau măcar pe linia de plutire.

Niște rutine în ceea ce privește tabieturile noastre, momentele noastre de răgaz, lucrurile pe care ni le cumpărăm și activitățile în care dacă ne afundăm, ne oferă satisfacție.

Și e de apreciat dacă reușim.

Cu toate acestea, e important să vedem balamalele din spate, chimia de după cortină.

De ce ne atât de greu să ne pornim la drum ?

De ce nu putem să susțienm o rutină care, atât pe termen scurt, cât și pe termen scurt, ne-ar aduce destule beneficii ?

Cine ne oprește să ne fie bine ?

                Noi.Noi pe noi.Noi pe noi înșine.

De ce ?

Pentru că nu ne iubim îndeajuns de mult.Nu ne respectăm indeajuns de mult.Nu ne acceptăm îndeajuns de mult.Nu ne oferim atenție, timp, efort destul.

E ca și cum am renunțat la noi.

Putem să ne închipuim pentru o secundă, faptul că un prieten apropiat, partenerul/partenera noastră,sau chiar copiii noștri au nevoie de noi fiindcă se află într-o situație dificilă.Nu cred că am sta foarte mult pe gânduri și am alerga spre ei.Le-am asculta povestea, i-am asigura că suntem de partea lor, i-am ajuta prin orice modalitate ne stă la dispoziție, și poate la final am adăuga : ,,Sună-mă dacă mai ai nevoie de ceva .Știi că te poți baza pe mine. ,,

Putem caracteriza acest moment prin empatie, responsabilitate civică, grijă față de cei apropiați, iubire.

Și acum să ne gândim cum am reacționa dacă noi am fi într-o astfel de situație.Dacă spre exemplu am fi extrem de stresați, poate am avea o stare de sănătate mai precară la un moment dat.

Câți am alege să punem un stop și să triem sarcinile care trebuie, în mod imperativ, rezolvate, și să punem o pauză celor care momentan ne solicită timpul și atenția peste puterile noastre ?

Câți alegem să tragem o linie cu privire la interacțiunile noastre sociale și să îi sunăm pe cei din jurul nostru pentru a le cere ajutorul, sau poate doar a le povesti despre starea noastră ? Câți ne simțim confortabili să fim ajutați de către cei din jur în momentele când suntem lipsiți de apărare, vulnerabili, la capătul puterilor ?

Câți realizăm că ziua de mâine tot  va veni, că nu există nicio catastrofă sau pericol iminent dacă azi alegem să ne întoarcem atenția asupra nevoilor noastre în momentul în care propria noastră stare fizică și psihică o cere ?

Uneori ne îmbărbătăm și ne aruncăm peste bord, în valurile unei zile noi, al unor sarcini și proiecte pentru care sacrificăm mult prea mult din noi, însă încercăm să ne liniștim fiindcă avem la noi o vestă de salvare pe care stă scris cu litere mari : ,,Hai că se poate.Am mai trecut eu prin situați și mai stresante decât aceasta,, .

De câte ori am amânat să începem vreo activitate, rutină nouă, cu gândul că peste câteva ore va fi momentul potrivit ,luni va fi ziua cea mai potrivită, luna următoare va fi o perioadă mai liberă ?

Uneori ne spunem că acum nu e momentul potrivit, oricum deja am făcut un lucru destul de important azi, am bifat niște sarcini la servici sau am terminat alte proiecte/activități care tot așa ne presau de mult.

Procrastinarea nu e mereu despre acea lene care se așterne pe noi ca o plapumă caldă într-o după-masă ploioasă.E mai degrabă piedica, monologul demotivațional  pe care ni-l repetăm de fiecare dată când ne trece prin minte să ne punem viața pe picioare și cu toate acestea avem deja lista de argumente contra, de ce aici și acum nu e nici contextul și nici momentul să ne punem pe treabă.

De mâine/de luni/de luna următoare voi avea mai multă grijă de sănătatea mea fizică/psihică, de relațiile mele cu cei apropiați, mai multă grijă spre a schimba cuvintele pe care le rostesc și comportamentele pe care le am în momentele tensionante.

Însă, momentan nu e nicio furtună.Nu e grabă.Oricum ce contează o zi sau două de amânare dacă mai apoi o să fac totul ca la carte și toate îmi vor ieși perfect ?

Dacă am ști că sănătatea fizică și psihică a celor dragi se află în pericol, nu ne-am gândi la nimic altceva și i-am sfătui cum știm mai bine, i-am încuraja, am aduce argumente pertinente, sperând și dorindu-ne ca aceștia să își îndrepte obiceiurile nesănătoase.

Cum stăm noi la acest capitol ?

În momentul în care greșim, o dăm în bară, facem un lucru de care nu prea suntem mândri ?

Ne luăm un moment de pauză și reflectăm cu adevărat despre motivele pentru care am ajuns să facem acest lucru, despre greșelile și erorile de gândire ? La final, tragem niște concluzii și ne notăm mental să nu mai ajungem aici, sau mai degrabă ne ținem morală, ne criticăm, ajungând chiar la concluzia că ,, nu sunt bun la nimic / sunt un ratat/ă ? .

Merităm să ne vorbim atât de urât în momentele tensionante, în momentele în care greșim, în care nu mai avem speranță că lucrurile se vor îndrepta ? Cine ar avea nevoie de un asemenea lucru ?

De ce e  inconfortabil să ne oferim la fel de multă atenție,timp,susținere și iubire nouă înșine ca și celor apropiați ?

Pentru că trăim într-o realitate în care mulți se laudă cu faptul că se epuizează fizic și psihic prin muncă, prin mii de proiecte și pauze lungi despre timpul petrecut cu familia, prietenii, ei înșiși.

Sau poate pentru că vom fi etichetați ca fiind egoiști.

În momentul în care ne punem bariere – tragem o linie fermă când avem nevoie de pauze și relaxare, timp de reconectare cu cei din jur și cu noi înșine – probabil că mulți vor observa că nu mai suntem prezenți 24/7 pe telefon, că nu mai avem weekend-uri goale care așteaptă să fie umplute de orice activitate care ar invita timpul să treacă mai ușor, faptul că din gura noastră se va auzi NU.

E greu să spunem NU, e și mai greu să acceptăm un NU.Avem impresia că îi vom răni,dezamăgi, supăra pe cei din jur.Iar pe de altă parte, dacă primim un refuz, credem că am greșit ceva, noi suntem cei de vină și ar trebui să luăm acest lucru personal și să ne fie rușine.

Un NU reprezintă o linie demarcatoare între activitățile/sarcinile/responsabilitățile pe care ni le dorim în viața aceasta în momentul acesta, și NU e despre toate celelalte lucruri rămase care momentan nu ne împlinesc, nu ne bucură foarte mult sau poate chiar ne oferă mai multă bătaie de cap.Un NU de cele mai multe ori e despre noi, despre nevoile și valorile noastre.

Când ne este greu să spunem NU, transmitem faptul că timpul/atenția/energia noastră –  succint viața noastră e lipsită de nota noastră personală, de ideile/proiectele/nevoile noastre, și astfel așteaptă să fie centrată și să se învârtă în jurul nevoilor/dorințelor altora.

Totodată, dacă ne gândim la micile bucurii pe care le oferăm celor din jur, momentele în care ne facem timp să le fim alături, să le facem diverse cadouri, mici recompense, cât de des putem să spunem că am făcut același comportament pentru noi ?

De câte ori ne-am gândit oare că și noi merităm aprecierea celor din jur, că și noi merităm să ne simțim mândri de noi înșine, nu neapărat pentru reușitele extraordinare, ci poate pentru că am trecut cu brio peste unele eșecuri și dezamăgiri care poate altădată ne-ar fi dărâmat ?

De câte ori ne-am cumpărat o cafea în drum spre lucru – un mic gest de atenție spre noi înșine- , sau poate o carte despre un subiect care ne pasionează de mult timp, sau chiar și o haină la care tânjim de mult timp ? De câte ori ne-am oferit cadouri – timp/atenție/înțelegere destulă ?

Dacă ar trebui să rezum toate aceste comportamente și să conturez o zi din viața unui om care nu se iubește pe sine, aș porni prin a spune că probabil dimineața are același gust ca de obicei : maldăre de responsabilități și sarcini prin care nu rezonează.

Termină în grabă tabieturile de dimineață și pleacă spre servici.Probabil e o nouă zi în care nu rostește cuvântul NU fiindcă nu e bine să îi supărăm pe cei cu care lucrăm

.Astfel, sănătatea psihică și cea emoțională se demolează încet încet, identitatea se ruginează prin lipsa unei exprimări active.

O grabă continuă în a bifa mai apoi sarcinile de după-masă, iar dacă, din greșeală, vreo eroare își face loc, urmarea o constituie monologul acid adresat propriei persoane.Uneori e mai ușor să evităm orice conflict dacă stabilim din capul locului că noi suntem cei vinovați.

Ca și în fiecare seară, după șirul lung de sarcini bifate, nu există nicio recompensă.Nicio bătaie pe umăr, niciun mic gest sau cadou prin care să ne felicităm că totuși am ajuns până aici.

————————————————————————————————————————————–

E simplu de văzut cum lipsa iubirii de sine poate duce la comportamente de procrastinare, stimă de sine scăzută, monolog critic, lipsa comportamentelor de recompensare, deteriorarea sănătății psihice și fizice.

Uneori e dificil să ne uităm în oglindă și să ne spunem că ne iubim, însă suntem singurul lucru de pe lumea aceasta pe care îl avem în totalitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *