Crazy little thing called – Love

De ce oare suntem atât de nefericiți în relații? De ce șansele ca o căsnicie să se termine cu un divorț e 50/50? De ce regăsim un tipar disfuncționalde interacțiune în majoritatea relațiilor pe care le avem? Oare există sufletul pereche? Oare e ceva în neregula cu noi sau cu cei pe care i-am ales ca parteneri de viață?

În cartea „The science of Happily ever after”, Dr.Ty Tashiro descrie modul de „pilot automat” prin care tindem să ne selectam partenerii, mod care de multe ori înglobează criterii nerelevante sau prea puțin importante pentru acel ” au trăit fericiți pana la adânci bătrâneți”.

Înainte să dezvolt punctul de vedere al lui Ty Tashiro și al studiilor care îl susțin, aș dori să încep cu propria ogradă – anume atașamentul și importanța rolului acestuia în alegerea prietenilor, partenerilor și în general, a oamenilor din jurul nostru.

Atașamentul

În linii mari, atașamentul reprezintă un tipar de interacțiune dintre copil și părinți – un model de a comunica, de a rezolva probleme, de a gestiona emoții negative, de a ne simți confortabili defapt în lume.

Atașamentul nu numai că se dezvoltă în copilărie însă acesta e replicat și în relațiile pe care le vom avea cu cei din jur. Spre exemplu, dacă părinții au creat un mediu sigur pentru cel mic în care acesta sa fie acceptat necondiționat, ascultat și respectat – cu trecerea anilor, acest copil se va simți bine atât în momentele când e singur, deoarece știe ca nimeni nu îl va abandona, își cunoaște propria valoare și se accepta pe sine. În momentele când se va reîntâlni cu colegii/prietenii și chiar și cu străinii se va simți în largul său, nu va încerca să satisfacă complet nevoile celorlalți doar pentru a fi acceptat, nu își va ascunde defectele cu scopul de a părea o persoană „puternică”.Acest mic  exemplu ilustrează succint atașamentul securizant,cel sănătos.

În schimb, dacă vorbim de un atașament anxios, copilul va simți mereu un pericol iminent în preajmă – în momentul în care acest copil va începe să crească, va tinde să creadă că lumea nu e un loc sigur, ca cei din jur pot să dispară în orice moment din viața sa, că pentru a menține o relație de orice fel din viața sa, e nevoie sa depună eforturi extraordinare și să verifice constant dacă e sau nu, încă acceptat.

Un alt tip de atașament disfuncțional e cel evitant. Pentru acești copii ajunși la maturitate, comunicarea nu e ușoară, mai ales dacă e despre subiectul vulnerabilității sau al emoțiilor. Evitarea conflictelor de orice fel e precum un motto deoarece nu exista nici abilități prea optime de a rezolva conflictele. Cu toate că, cei cu acest tipar de atașament își doresc să formeze relații strânse cu cei din jur, odată ajunși într-o astfel de situație tind să dea bir cu fugiții. Teama e aceeași precum a celor cu atașament anxios – abandonul. Dacă un anxios tinde să bombardeze persoanele din jur cu comportamente exagerate care să il asigure de faptul că încă e acceptat și iubit, nicidecum părăsit, un evitant va încerca să evite un posibil abandon prin distanțarea sa, sau chiar ruperea relațiilor.

Ceea ce e foarte greu de închipuit însă aceste doua tipare se atrag ca doi magneți. Cu toate acestea, un conflict pare mereu un cerc nesfârșit de urmărire – fugă. Cel anxios are mereu nevoie de reasigurări că totul e bine, cel evitant fuge deoarece nu se simte confortabil să investească.

Acum că poate e un pic mai multa lumină de ce tindem să ne alegem oameni anxiosi/evitanti în viețile noastre, e momentul sa ne reîntoarcem la Dr. Ty Tashiro.

Cartea începe prin a descrie rezultatele unor studii care arată că dacă ne-am baza pe intuiție, femeile ar alege bărbați mai înstăriți iar bărbații, femei cu un aspect fizic plăcut.

E o discuție destul de lungă și teoriile tind sa indice  spre cea evoluționista, femeile tinzând încă sa își aleagă un partener care va putea sa aibă grija de „pui”, iar bărbații de partenere cât mai frumoase și sănătoase astfel încât „puii” sa fie cât mai mulți și cu șanse de supraviețuire crescute.

Pribabil ca nu ne gândim fix la acest lucru în momentul în care ne atrage cineva însă dacă ne gândim la faptul ca femeile petrec enorm de mult aranjându-se, iar bărbații în a-și forma un portofoliu cât mai impresionant de „avuții”, poate că totuși nu suntem atât de departe.

Studiile totuși doresc să ne reamintească faptul că tot mai mulți dintre noi ne permitem un trai decent iar serviciile de sănătate sunt din ce în ce mai performante astfel încânt dacă așteptările noastre spre o relație satisfăcătoare includ prea multe all-incluse-uri, ar trebui să le revizuim ; la fel și nevoia de a avea cât mai mulți „pui” din considerentul că nu știm câți ar putea supraviețui.

Acestea fiind spuse, de unde pornim în a ne alege partera/partenerul de viață?

Ty Tashiro sugerează faptul că, deși avem atâtea informații pe indicii buni și răi ( „Red flags”) care sa ne ofere niște grile, totuși e foarte greu la primele întâlniri sa ne dam seama defapt cum ar arăta o posibila relație pe termen lung. Asta deoarece cu toții tindem să afisam cele mai bune comportamente, să ne alegem cele mai potrivite cuvinte, sa adăugăm sclipici asupra defectelor, toate cu scopul de a impresiona.

Astfel, cum ajungem să cunoaștem pe cineva cu adevărat, și chiar din primele momente, dacă exista totuși o cortină?

Începem sa ne uitam la trăsăturile de personalitate.

Încercăm să vedem patternuri, tipare de interacțiune, legătură între diverse comportamente care indica o anumita trăsătură.

De ce?

Fiindcă trăsăturile sunt caracteristici cu care ne naștem și e destul de dificil să le schimbam în totalitate sau să le ascundem perfect.

Trăsături precum introversia/extraversia, conștiinciozitatea sau lipsa acesteia, dorința de a încerca lucruri noi sau mai degrabă retragerea din astfel de situații, nevrotismul și calvarul de îngrijorari care vine la pachet, ageabilitate sau lipsa acesteia. Toate acestea sunt trăsături care rareori pot fi modificate radical și care tind să se țină scai după noi, să se inflirteze în acțiunile noastre și defapt, să ne dea de gol când încercăm să mimam altceva.

Sa ne gândim doar la faptul că unei persoane introvertite îi va fi extrem de dificil să fie sufletul petrecerii în absolut orice context social. În unele momente, când acesta se află înconjurat de persoane apropiate, probabil tinde să se implice mai mult în interacțiuni. Cu toate acestea, în majoritatea situațiilor va tinde să se retragă și să interacționeze doar cu câteva persoane.

Astfel, avem deja câteva trăsături care sa ne ajute sa comparam diversele comportamente și sa ne dam seama defapt de personalitatea celui/celei din fața noastră.

Reintorcându-ne la studii, acestea susțin faptul că trăsătura aleasa ca promițând un happy end fericit în cuplu, e cea a Agreabilității. Astfel că aceste persoane, care au scor ridicat pentru aceasta trăsătură, sunt deseori empatice, bine  intenționate, atente cu sine și cei din jur, așadar agreate de cei din jur. Nu vorbim de o carisma ieșită din comun sau de o nevoie exagerata de a face pe plac altora, e doar un fel de a fi și a se comporta a acestor persoane care induc în cei din jur simpatie și acceptare.

Dacă suntem curioși de ce ar fi nepotrivit sa ne alegem o persoana cu un nivel crescut de nevrotism spre exemplu, ne putem imagina un partener/parteneră mereu împietrita în îngrijorări, cu șanse mari în a vedea lucrurile într-un mod negativ, un om temător, adică o persoana care găsește probleme pentru soluții.

Acum că am bifat partea de trăsături, e important să ne gândim și la atașamentul persoanei cu care interacționăm. La fel, atașamentul nu îl putem falsifica atât de bine. Un anxios va tinde să ne bombardeze cu mesaje/telefoane și întrebări în situații stresante. Un evitat, dacă îi urmărim discursul atent, va tinde să dea vina pe cei din jur pentru fiecare eșec din viata sa.

De asemenea, e important sa vedem cum se raportează persoana cu privire la cerculs ău social – are prieteni apropiați sau nu, ii vorbește de rău în momentele dificile, sunt doar „prieteni de ieșit” sau se simte confortabil să mențină relații de prietenie de lunga durată care necesita dezvăluiri, afișarea vulnerbailitatilor, cunoașterea și acceptarea necondiționată a celorlalți.

Avem deja partea de atașament și trăsături bifată, ceea ce ne oferă și mai mult context în momentul în care punem în balanță deciziile.

Cel de al treilea ingredient face referire a modul de a comunica, privi lumea și a-i susține pe cei din jur.

Topicul comunicării e extrem de vast, însă dacă îl atașăm conflictelor, e bine să vedem dacă persoana cealaltă se poate regla emoțional sub factorii de stres – adică dacă în prim plan are sub lupă soluționarea problemei sau emoțiile negative sunt atât de intense, încât abandonează discuția, se victimizează sau arunca totul asupra celuilalt.

 Nu suntem cele mai drăguțe persoane în timpul unui conflict și nu exista peroană care să afișeze un comportament „la dungă” în momente stresante, însă dacă avem exercițiul introspecției și al comunicării propriilor nevoi, suntem deja extrem de câștigați. Cel din fata noastră va ști cum ne simțim, astfel că devenim mai apropiați, și ne permitem să fim mai vulnerabili spunând în linii mari ce ne dorim în acele momente.

Dacă evitam intens orice fel de problemă, o ascundem sub covor, sau mai rău, punem pe seama partenerului/partenerei orice vină, chiar și a faptului că cealaltă persoana a inițiat vreo discuție inconfortabila – pierdem din start.

Calitatea unei relații sănătoase e dată și de felul în care cei doi navighează împreună perioadele „de furtună „.

Mai apoi, ajungem la modul flexibil sau nu în care cel din fața noastră privește lumea. În momentele de incertitudine, putem să ne menținem cât de cât calmul și să ne gândim mai degrabă la factorii contextuali și nu la trăsăturile negative ale celuilalt , când acesta, spre exemplu, întârzie – dăm dovadă de maturitate emoțională.

Ultima de pe listă va fi un lucru atât de mărunt însă pare a fi un ingredient „miraculos” în orice tip de relaționare : putem să îi ascultăm pe cei din jur până la capăt și să ne bucurăm de succesul lor sau tindem să ii întrerupem, să âi felicităm cu jumate de gură iar apoi să povestim noi despre vreun succes propriu?

Putem să îi susținem pe cei din jur cu entuziasm în propriile lor decizii, chiar și atunci când poate nu am face acele alegeri cu privire la noi? Putem să acordam atenție, afecțiune, empatie și să felicitam fără sa ne gândim că succesul celuilalt indică iminent faptul că noi suntem mai puțin buni?

Putem să ne bucurăm pentru alții fără să contabilizăm  fiecare eșec sau succes de al nostru?

E atât de contraintuitiv să ne gândim că succesul sau eșecul celor din jur are de-a face cu valoarea propriei noastre persoane. Soarele va răsări și pe strada noastră, între timp putem sărbători la fel de bine și zilele bune ale celor din jur.

Sumarizând aceste șiruri de idei, tind să cred în mod constant în bunătatea oamenilor și existenta celor care ne îmbunătățesc viața prin prezența lor, însă, e nevoie să fim atenți la „sclipiciul” aplicat primelor impresii, la cei care nu își doresc vreo îmbunătățire a propriilor defecte și care vor sa impachetez și să vândă defapt o cutie frumos colorată, dar de multe ori umpluta cu probleme a căror soluție nu suntem noi.

photo credit @lesanches .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *