Ego

Cartea „Ego is the enemy ” de Ryan Holiday, preia acest concept și tinde să îl plaseze pe partea de „cauze” a planurilor care ne ies prost din propriile mâini.


Un nivel de egocentrism ridicat, grandomanie orbească și complexul lui Dumnezeu pornesc într-adevăr de la un ego supraponderal.

Cu toate acestea, una dintre cele mai uimitoare experiente timpurii din viața unui copil, e exact acest moment – individualizarea. Străfulgerarea că Eu și lumea nu suntem aceeași persoană.

Că ne recunoaștem clar în oglindă, ființa care se holbează la noi nu e întreg universul, ci doar o parte.


Din acel moment putem să devenim nostalgici că lumea e diferită, uneori în mod dramatic, însă, să ne și bucurăm deoarece putem să experimentăm individualitatea noastră.


—————-

Stima de sine și acceptarea

Înainte de a ajunge la ego , aș vrea să ne oprim asupra stimei de sine și a acceptării propriei persoane.


Stima de sine se definește ca o opinie globală asupra propriei persoane. Ne putem acorda diverse valori aici, mici amintiri prin care ne definim, ne putem decide dacă aici și acum ne place sau nu, de noi înșine, dacă suntem în acord cu propria viață.


E un concept atât de fragil încât nu putem să îl curpindem niciodată intr-o ramă : „ma consider altfel pentru tot restul vieții” . Cu cât adunam mai multe experiențe, cu cât strângem mai multe tragedii și comedii în jurul nostru, cu atât vom tinde să flexibilizăm aceste opinii despre noi.


În mod ciudat, stima de sine nu poate fi” sporită” prin citate motivaționale, afirmații pozitive sau opinii ale celorlalți despre noi.


Stima de sine e reflexia comportamentelor noastre exterioare în interiorul minții.
Și apoi apare și acceptarea de sine – suntem mulțumiți, fericiți și împliniți cu acest acasă numit Eu? Ne acceptam numai când mai bifăm câte un succes sau suntem și îngăduitori când greșim?


Ce se întâmplă cu propria acceptare dacă cei din jur trec prin perioade de succes sau eșec? Suntem mai bucuroși și ne acceptăm mai ușor, felicitându-ne că noi nu am avut parte de aceleași lucruri – sau ne criticăm și mai aspru deoarece acel succes era defapt al nostru?
Acceptarea de sine e un proces. Acceptarea celor din jur un alt travaliu. Acceptarea vieții și a realității mereu schimbătoare – epifanie continuă.


Punctul de start în misiunea de acceptare a sinelui o reprezintă faptul că, noi toți, ca oameni, ca ființe ce împart aceeași lume pentru X ani împreună, suntem cu toții valoroși.

Doar pentru că existăm. Punct.


Mai apoi, ne decidem noi ce comportamente ne fac cinste și care nu. Însă până atunci e nevoie să ne recunoaștem în oglindă în orice situație – suntem noi cei care greșim, și totodată, cei care au reușite.


—————-


Întorcându-ne la ego și la cartea de mai sus, autorul ne oferă mici indici ale ego-ului care își fac simțită prezența la începutul, în timpul și după realizarea unui plan.


În linii mari, spunem că ego-ul e supraaprecierea propriului sine care se comportă precum șarpele Ouroboros – mereu pe aceeași traiectorie circulară, în care atât începutul cât și sfârșitul e reprezentat de întărirea imaginii de sine, a importantei sinelui, a menținerii unei imagini impresionante.


Unele iluzii cu privire la sine sunt benefice : e okay ca din când în când să ne încredem chiar orbește în propriile capacități altfel frica ne-ar pune pauză pe tot parcursul drumului.

E în regulă să exagerăm calitățile oamenilor apropiați, altfel am fi mult prea critici și mai puțin empatici.

E perfect să credem în noi chiar dacă nimeni nu ne aplaudă de pe margini.
E excepțional că suntem originali, că ne încredem în propriul scop și traiectorie în viață.

Cu toate acestea, dacă într-adevăr ne dorim să avansăm în oricare domeniu din viata noastră e nevoie să învățăm – să primim laudele pentru ceea ce sunt, semne de carte că am făcut ceva bine, criticile pentru grăuntele de adevăr din care am putea învăța, și propriile noastre limite și vulnerabilități.


Ego-ul tinde să ne convingă că viața e doar despre promovări, aplauze, zile magice, titluri lucioase – drumul e lin iar noi nu avem decât să respingem orice ne supăra și să conducem direct înainte. Riscul e să ne trezim pe o plajă – sau într-un loc pustiu unde aplauzele s-au terminat, lumina se stinge și nu e nimeni curios să ne întrebe dacă suntem împliniți.


De multe ori ego-ul e cel care ne pune în situații stânjenitoare în care facem compromisuri și din păcate, oferim la schimb propriile valori, integritate.
Obstacolele din jurul nostru au un scop – sunt lecții. Chiar și cei mici știu faptul că, orice erou din basme e nevoit sa treacă prin diferite încercări înainte de a deveni demn de recompensele finale.


Cu toate acestea, ego-ul tinde să ne ofere alternative simple, de scurta durată însă extrem de ademenitoare – „nimeni nu ma suporta fiindcă sunt mai special/specială. Nu e nevoie să mai investesc în aceste relații. Pot să mai ciupesc din valorile mele, oricum le voi urma mai strict după ce termin aici. E nevoie ca și ceilalți să vadă succesul meu, îmi trebuie titluri, diplome, toate înrămate undeva”.

Ego-ul ne promite ca vom Fi cineva.

De puține ori ne îndeamnă să Facem efectiv ceva.



Și tocmai aici rezidă linia fină dintre Eul meu din imaginație și cel real. Dacă nu suntem destul de atenți, ego-ul ne va creiona calități absolut excelente jucate în situații dificile și ne vom simți destul de mândri ca a mai trecut încă o zi în care am „clădit” câte un pic pe drumul nostru.

Cu toate acestea, nimic nu s-a întâmplat în realitate.

Am rămas închiși în imaginația noastră, unde am improvizat niște scene cât mai fidele realității, însă efortul real nu a existat.
Ne simțim bine și ego-ul ne convinge ca totul va merge precum am planificat deja mental. Ne mândrim cu câte proiecte importante vom face, vom finaliza cu succes, vom ajuta pe cei din jur.

Din păcate, nu ne putem construi o reputație pe lucrurile pe care le vom face în viitor. Între acele planuri și noi exista un volum uriaș de lucru și rutine consecvente zi de zi.
 

Dar ego-ul nu ne oferă o pauza de dialog cu realitatea. Ne sosește în continuare ca, deși efortul va trebui depus, cândva, cumva – noua o sa ne iasă din prima, noi avem oricum toate resursele necesare, noi ne vom descurca ușor cu orice fel de situație ivita pe neașteptate etc.


Astfel, devenim o oglinda a viselor și imaginii noastre construite în fortăreață mintii.

Ne oferim importanta, impunem respect prin discursurile noastre și ii motivăm și pe cei din jur sa viseze măreț. Din păcate, suntem mereu exact în același loc – degeaba știm cum ne vom prezenta la o gala de decernare a premiilor, dacă noi nici măcar nu am depus vreun efort ca să construim o performanta remarcabila.

Cei din jur, în curând, vor pierde interesul în a asculta aceste monologuri sclipitoare, încrederea celor din jur dispare, cortina se lasă și noi suntem lăsați sa recitam mereu, mereu, mereu același text de grandoare despre cine suntem noi și ce urmează sa facem.

Publicul a plecat demult.


—————–

Antidotul spre aceasta nevoie de a ne lustrui imaginea, o reprezinta starea de student continuu.

Învățarea nu e o etapa în viață pe care o depășim la un moment dat, fiind rezervata anumitor varste/categorii de persoane.


Învățarea continuă ne liniștește cu privire la limitele noastre – niciodată nu știm destul și nu mereu avem răspunsuri potrivite – ne face sa fim mai critici, curioși – ne face sa acumulam cunoștințe diverse care sa îmbogățească pereții mintii noastre – formând o plasa de siguranță în momentele de incertitudine. Mereu putem sa revenim la micile rezerve de cunoștințe – uneori vom găsi răspunsuri, alteori doar o anecdota simpatica prin care putem sa recunoaștem ca și alții au mai fost pe aici.


Cunoștințele diverse se schimba, se suprapun, sunt recantarite, sortate, aranjate pe importanta, astfel ca gândirea se flexibileaza.

E important sa știm cum sa invatam, însă și mai important e sa știm ce facem cu acele bagaje acumulate.

Succesul într-un domeniu necesita un volum de  cunoștințe de bază – însă cu acest lucru pornește și majoritatea. Recompensa încă nu e garantată. Pe lângă informația de baza e extrem de important sa avem și cunoștințe din arii complementare sau /și cu totul opuse.

Iar apoi, pasul final, coaserea împreună a acestora într-un tot unitar, zi de zi.

Instrumentul principal? Gândirea șlefuita de valurile perpetue ale cunoștințelor.

Ca și nota de încheiere, putem sa ne apropiem de conceptul de ego cu emoții ambivalente – ne poate seduce cu mituri grandioase create despre noi sau sa ne liniștească prin dialogul simplu ca suntem oameni diferiți și unici și aceiași, și e perfect în regula cum suntem.

Totodată, e nevoie sa fim mereu curioși – iar obiectul principal al curiozității noastre sa fie în primul rand propria noastră viață – cine sunt? Cine îmi doresc sa devin? Cum ma raportez la toate aceste lucruri care mi se întâmplă?

Acestea sunt întrebările care ne pun pe traiectoria căutării continue de informații despre noi – reflectat în lume. 


photo credit Stephanie LeBlanc@sleblanc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *